LIKE PAGE

Search This Blog

sâmbătă, 4 februarie 2012

Monastery Tismana

Mânăstirea Tismana

Poze cu Mânăstirea Tismana

 Video-1
video















Istoric:
Mânăstirea Tismana- Istoria celei mai vechi mănăstiri din Ţara Românească - Tismana, ca şi viaţa ctitorului ei Cuviosul Nicodim, au intrat de mult în legendă. La faima de care s-a bucurat neîntrerupt mănăstirea a contribuit în mare parte şi farmecul aşezării sale. Tradiţia susţine chiar că frumuseţea împrejurimilor a fost hotărâtoare în alegerea locului şi că Nicodim a căutat timp îndelungat pe valea "râului cu apă vie" stânca Stârminei cu cascada sa. Într-adevăr, toate frumuseţile şi bogăţiile naturii par să se fi strâns aici: şiruri de culmi cu reliefuri capricioase, râuri bogate în păstrăvi, nuceturi şi livezi de castani care aveau să intre pe rând în domeniul mănăstiresc. Alegerea Cuviosului Nicodim a fost determinată, însă, şi de raţiuni mai grave.
    În desişul legendelor care învăluie atât întemeierea mănăstirii, cât şi personalitatea întemeietorului ei, în datele adesea contradictorii cuprinse în primele studii asupra monumentului, cercetătorul poate face cu greu lumină. Deşi documente legate de monument s-au păstrat cu prisosinţă, mai cu seamă pentru vremurile mai apropiate nouă, Tismana nu are nici pisanie săpată în piatră - actul de naştere al bisericilor noastre, - nici primul hrisov domnesc de înzestrare. Cât despre Cuviosul Nicodim, datele legate de activitatea sa înainte şi după venirea pe pământ românesc sunt extrem de sărace, iar redactările legendei vieţii lui, cu totul târzii.
     Documentele Tismanei trebuie considerate nu în mod izolat, ci strîns integrate complexului de evenimente care străbat istoria Ţării Româneşti în ultima treime a veacului al XIV-lea. Pentru această vreme, însăşi intemeierea unei mănăstiri nu este decât reflectarea unuia din aspectele luptei pentru păstrarea independenţei naţionale şi pentru stăvilirea penetraţiei catolicismului la sud de Carpaţi. Ultimele trei decenii ale secolului al XIV-lea reprezintă tocmai momentul în care domnul grupează sub conducerea sa acţiunile de rezistenţă ale popoarelor ortodoxe din sud-estul Europei împotriva încercărilor de ocupare şi catolicizare forţată ale regatului maghiar, încurajat de papalitate. În aceste condiţii, orice efort de întărire a vieţii bisericeşti, fie şi sub aspectul ei monastic, însemna implicit o măsură de contraofensivă ortodoxă. Aşa se explică sprijinul deosebit pe care Vladislav-Vlaicu l-a acordat călugărului greco-sârb Nicodim refugiat din sudul Dunării, de-a lungul întregii lui activităţi pe pământul ţării noastre. Din cercetări rezultă că viitorul stareţ al Tismanei a trecut în Ţara Românească din ţinutul Crainei, pe atunci în ţaratul bulgăresc al Vidinului, unde desfăşurase o bogată activitate pe tărâm monastic, în momentul în care acest ţinut cade - temporar - sub ocupaţia regatului catoloc maghiar (1370). O dată cu el a trecut Dunărea o mică obşte de 11 călugări. Vladislav-Vlaicu primeşte pe Cuviosul Nicodim ca pe reprezentantul opoziţiei ortodoxe din Balcani, şi, când i se solicită, acordă sprijin pentru întemeierea unei mănăstiri la nord de Dunăre. Această primă fundaţie, Vodiţa, a fost bogat înzestrată de domn cu sate şi venituri. Colaborarea dintre conducătorul statului şi reprezentantul monahismului sud-dunărean are o explicaţie simplă. Aşezarea unei fundaţii ortodoxe la marginea vestică a ţării, în acel Banat al Severinului atât de disputat de Ţara Românească şi Ungaria, trebuia să joace rolul unui punct de sprijin al religiei de stat printre supuşii ortodocşi ai ţinutului, reprezentaţi prin cnezii români din Banat, pe care documentele vremii îi semnalează într-o stare de continuă neascultare faţă de coroana maghiară. Dar numai peste câţiva ani de la aşezarea lor aici, "cinstitul între călugări Nicodim" şi obştea sa, sunt siliţi să-şi părăsească ctitoria deoarece Banatul de Severin şi o dată cu el Vodiţa cu toate posesiunile ei, sunt pierdute vremelnic de Ţara Românească în favoarea regatului maghiar, probabil către 1375. Pierzând speranţa continuării activităţii pe pământ unguresc şi catolic, rămas totodată fără resurse materiale, Cuviosul Nicodim trece în Serbia. Peste mai puţin de un an revine în Ţara Românească şi se adresează din nou domnului – de data aceasta Radu I – cerându-i ajutor pentru a întemeia un alt lăcaş monastic pe pământul românesc. Sprijinul i-a fost acordat de îndată şi pentru motive uşor de intuit: noua mănăstire trebuia să preia rolul care fusese încredinţat Vodiţei. Lui Nicodim "i s-a poruncit ca să meargă deci mai înăuntrul ţării aceştia a Ungro-Vlahiei, Băniei Severinului", nu numai pentru a alege un loc frumos, potrivit "întru vieţuirea de obşte". Locul aşezării trebuia să fie în acelaşi timp mai puţin primejduit ca cel al Vodiţei şi nu prea depărtat de graniţa Banatului, la care domnul român nu renunţase de fel la acea dată.
    Radu I acordă Cuviosului Nicodim o serie de danii ca despăgubire pentru posesiunile pierdute pe teritoriul unguresc şi mica obşte, numărând acum numai 10 călugări, începe să zidească biserica pe apa Tismanei, la locul ales după îndelungi căutări, lângă o cascadă. Legenda, pe deplin constituită încă din secolul al XVII-lea, susţine că primul lăcaş ridicat pe stânca de sub Stârmina a fost construit din lemnul unui tis, o specie de conifer cu lemn tare, roşietic, de la care ar proveni şi numele mănăstirii. Este însă mai probabil, dată fiind importanţa ce i se acorda, că biserica a fost de la început o construcţie de zid care trebuie să fi avut mari asemănări cu cea a Vodiţei. Ridicarea ei se poate plasa între anii 1375 – momentul refugierii obştei călugăreşti de la Vodiţa – şi 1377-1378 data sfinţirii ei, cunoscută dintr-o notiţă scrisă pe spatele unui document de la Dan al II-lea. Acesta consemnează două date care pot fi luate ca sigure: "S-a sfinţit biserica în anul 6886 (1377-1378); a murit sfânt părintele nostru Nicodim în anul 6915 (1406)".
    Domnul a înzestrat încă din primele momente fundaţia cu danii în pământ şi venituri care să asigure întreţinerea fraţilor conduşi de Cuviosul Nicodim. Un hrisov de la Radu I însă nu s-a păstrat, fie că donaţia nu a primit o confirmare în scris, fie că aceasta s-a pierdut. Se cunoaşte însă în ce au constat acele donaţii dintr-un hrisov de la 1385 al fiului lui Radu I, Dan I. Din acelaşi hrisov reiese că “am aflat în ţara domniei mele, la locul numit Tismana, o mănăstire nu întru toate părţile ei terminată, pe care sfânt răposatul, binecredinciosul voievod Radu, părintele domniei mele, a ridicat-o din temelie, dar n-a sfârşit-o din pricina scurtimii vieţii. De aceea a binevoit domnia mea ca, precum în domnie, să-i fiu urmaş şi în aceasta, aşadar să înnoiesc pomana părintelui meu … şi să-i întăresc cu toate darurile şi veniturile, nu numai acestea, dar şi câte au fost dăruite mănăstirii în vremea părintelui meu, pe toate să le întăresc şi să le împuternicesc..." Tot prin acest document Tismanei i se întăreşte stăpânirea asupra tuturor posesiunilor pe care le-a avut Vodiţa în ţinutul Severinului recucerit de Dan I în preajma acelui an. Astfel obştea devenea posesoarea unor întinse domenii şi administratoarea ambelor fundaţii (Vodiţa şi Tismana), iar Cuviosul Nicodim, stareţ al amândurora.
    Următorul document referitor la Tismana este datat 1387, primul an al domniei lui Mircea cel Mare. Reconfirmându-i posesiunile şi drepturile, Mircea adaugă faptul că lui i-a revenit datoria de a împlini "cele nedesăvârşite", formulare neclară care se referă probabil la terminarea chiliilor sau a altor construcţii monastice. Sub conducerea "părintelui şi rugătorului, popa Nicodim", colaborator preţios a trei voievozi, care întrunea calităţi de cunoscător în meşteşugul zidirii, de caligraf şi miniaturist, cu cele de organizator de viaţă bisericească, dar şi de bun gospodar al averii mănăstireşti, comunitatea de la Tismana se întărea an de an.
     Ca instituţie religioasă, Tismana s-a bucurat încă de la început de o situaţie aparte. Ea reprezenta o samovlastie, adică o comunitate monahală de sine stătătoare, nesupusă nici mitropolitului Ungrovlahiei, nici celui de Severin, fiind condusă numai de propriul ei sobor, rânduială pe care cuviosul Nicodim a adus-o de la Muntele Athos: "după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ". Această rânduială se păstrează până târziu, fiind reamintită în toate hrisoavele domneşti. În afară de aceasta, stareţului Tismanei i s-au conferit distincţii speciale: Cuviosul Nicodim a primit de la patriarhul Constantinopolului, Filotei, rangul de arhimandrit, precum şi dreptul de a face slujbă cu bederniţă (mică piesă de broderie liturgică cu semnificaţie specială în ierarhia preoţească). Până în secolul al XVI-lea, când aceeaşi distincţie este acordată Episcopiei de la Curtea de Argeş, Mănăstirea Tismana este unica arhimandrie din Ţara Românească. În ceea ce priveşte averea mănăstirii, Tismana era posesoarea, la un veac de la întemeiere, a celui mai mare domeniu mănăstiresc din voievodat. Călugării ei stăpâneau 10 sate pe pământul Ţării Româneşti şi alte 10 sate în Serbia (donaţii ale cneazului Lazăr), 40 sălaşe de "aţigani", grâul din judeţul Jaleşului (Gorjul de azi), veniturile vămilor de la Calafat, Balta Bistreţului şi Vâlcan, zeciuiala minelor de aramă de la Bratilovo, iazuri de peşte, monopolul păşunatului în munţii Sorbele, Oslea, Boul şi Parângul, precum şi o serie de venituri anuale din casa domnească. Ca un adevărat stăpân feudal, Nicodim cere sprijinul domniei pentru a-i apăra bunurile. Chiar din timpul lui Mircea cel Mare anumite sate mănăstireşti sunt scutite de dări în schimbul obligaţiei de a "face de strajă" la mănăstire.
   Existenţa bisericii Cuviosului Nicodim nu a fost de prea lungă durată. Deşi din marele număr de hrisoave de întărire păstrate din secolul al XV-lea (de la Vlad Ţepeş, Radu cel Frumos, Vlad Călugărul) reiese că mănăstirea şi-a continuat neîntrerupt activitatea ca instituţie, o cauză nedesluşită până acum a dus la ruinarea lăcaşului şi a făcut necesară o refacere totală a lui. De altfel, însăşi "Viaţa preacuviosului Nicodim Sfinţitul" scrisă în mănăstire în 1839 de Ştefan ieromonahul, consemna tradiţia orală conform căreia "nu este aceasta cea d’intăiu care s-a făcut prin strădania Sfântului Nicodim, de către Radu Vodă Negru" (adică Radu I). În privinţa acestui al doilea ctitor există multe discuţii. Pisania pictată în naos, la zugrăvirea noii biserici în 1564, aminteşte de un domn tot cu numele Radu. Dar de care Radu poate fi vorba?
El este identificat când cu Radu I, întemeietorul primei biserici, când cu Radu cel Frumos (în "Viaţa preacuviosului Nicodim Sfinţitul" scrisă de Ştefan ieromonahul), când cu Radu Paisie (consemnat în inscripţia din 1541 a chenarului uşii principale). Ştefan ieromonahul reţine însă un preţios element de identificare: acest Radu era tatăl lui Mircea Ciobanul, pe care-l cunoaştem a nu fi altul decât Radu cel Mare. Coroborând datele istorice cu argumentele de ordin stilistic, se poate afirma că cea de-a doua construcţie de la Tismana datează din vremea domniei lui Radu cel Mare (1495-1508). Ea reprezenta unul din monumentele de seamă ale arhitecturii munteneşti de la începutul secolului al XVI-lea, o biserică de mari dimensiuni pentru acele vremi, compusă din altar, naos, pronaos şi exonartex deschis, încununată cu trei turle.
 Dar Radu cel Mare nu a reuşit probabil să termine construcţia. Numai aşa se explică cea de-a doua lacună în istoria monumentului – lipsa pisaniei cioplită în piatră încastrată după obicei pe faţadă, cum se vede spre exemplu la Mănăstirea Dealu, ctitorie a aceluiaşi voievod. Lucrările de construcţie la Mănăstirea Tismana au continuat deci şi sub următorii domni. Neagoe Basarab "toată biserica o au acoperit cu plumb şi alte lucruri au obârşit". Cum tot el a dăruit Tismanei şi o serie de obiecte necesare cultului, se poate presupune că în timpul domniei lui a început să se slujească în noua biserică, deşi interiorul nu fusese încă zugrăvit. Pentru a-i da o podoabă provizorie, pe tencuiala încă udă fuseseră desenate dungi de culoare roşie. În vremea lui Radu Paisie (numit în documente şi Petru Vodă), egumenul Vasile aşează frumoasele chenare de piatră ale uşilor (1541). În anul 1564, în timpul domniei lui Petru cel Tânăr, vornicul Nedelco Bălăceanu zugrăveşte interiorul bisericii. Atunci se aşează şi pisania pictată, importantă atât pentru faptul că este cea mai veche atestare privind numele ctitorilor, cât şi pentru faptul că a consemnat numele meşterului zugrav "Dobromir ot Tărgoviştea".
    La 1610-1611, o cumplită prădăciune a oştilor principelui Gabriel Bathory a adus stricăciuni zidurilor înconjurătoare ale mănăstirii. Înainte de a lua domnia, închis între zidurile Tismanei, Matei Basarab a rezistat victorios asediului oştilor trimise împotriva lui de Leon-Vodă. Cronica spune că “Matei aga şi cu ceilalaţi s-au închis în Mănăstirea Tismana şi trei zile stând împrejurul mănăstirii gonacii, nimic nu le-au putut strica, ci noaptea au ieşit şi au trecut din nou Transilvania”. De îndată ce devine domn, Matei Basarab reface incinta şi clădirile mănăstireşti (1646-1651). Tot el construieşte paraclisul, aşezat în afara incintei, la marginea platoului de răsărit. Câţiva ani după aceste transformări, în 1657, Paul de Alep, ucenicul, arhidiaconul şi secretarul Patriarhului Macarie al Antiohiei, vizitând aşezările monastice româneşti, face o primă desriere a Tismanei. Însemnările sale de călătorie sunt preţioase informaţii despre multe din monumentele acelei vremi. Descriind intrarea în mănăstire, Paul de Alep spune că a mers “pe o potecă îngustă de jur împrejurul clădirii, înainte de a ajunge la prima fereastră cu fier. În acest loc este o fântână cu apă ţâşnitoare, şi de deasupra unui turn mare care slujeşte de poartă, sunt numeroase creneluri. După ce am trecut prin această poarte, am ajuns la o a doua, tot de fier, deasupra căreia este clopotniţa”.
 La 1698 Cornea Brăiloiu, banul Craiovei, construieşte casele egumeneşti.
     O epocă de primejdii şi pustiiri repetate începe pentru Tismana odată cu conflictele dintre turci şi austrieci. În 1716 mănăstirea este jefuită de turcii întorşi de la asediul Timişoarei. Mai târziu, între 1718 şi 1739 Tismana cade, o dată cu întreaga Oltenie, sub ocupaţie austriacă. Echipe de ingineri militari ai armatei imperiale inspectează provincia pentru a alege punctele strategice care urmau să fie întărite cu fortăreţe. Planul şi vederea de ansamblu făcute cu această ocazie de inginerul Johann Weiss, reprezintă primul document grafic cunoscut asupra incintei Mănăstirii Tismana (1728-1731). Mănăstirea a fost silită de împrejurări, mai ales în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, când vechile fortăreţe ale Ţării Româneşti fuseseră distruse din ordinul Porţii, să servească şi drept cetate. Începând cu anul 1605, documentele menţionează existenţa armelor la Tismana. La 1600, 1614, 1784, 1793 sunt reînnoite scutirile de dări ale unor sate care aveau în schimb dubla obligaţie de a "păzi plaiul", adică hotarele dinspre Transilvania şi de a apăra mănăstirea de tâlharii care încercau adesea să o prade.
     La începutul secolului al XVIII-lea, vechea zugrăveală a lui Dobromir din Târgovişte "se foarte învechise". Egumenul Ioan, ajutat de jupâneasa Stanca Glogoveanu, care a dat "aorul şi văpseli", reface în întregime pictura bisericii. Pisania din 1732 pomeneşte pe zugravii Ranite, Gligorie, Ghiorghie şi Tudor. Trei ani mai târziu, alţi meşteri printre care Vasile Diaconu, s-au iscălit pe turla principală a bisericii. Tot în decursul secolului al XVIII-lea s-au efectuat o serie de lucrări mai mărunte, ca aşezarea rozetelor de la absidele laterale, mărirea unor ferestre, precum şi dotarea bisericii cu uşi din lemn sculptat, cu tâmplă şi diferite obiecte de mobilier. În 1766 se execută, într-o a doua campanie, o nouă serie de picturi, probabil cele din pronaos şi din exonartexul ulterior dispărut. Ctitoriţa este şi de data aceasta Stanca Glogoveanu, iar meşterul zugrav Dimitrie Diaconu.
     Între 1787 şi 1792, când au loc noi conflicte între turci şi austrieci, ostaşi turci sunt "orânduiţi în mănăstire spre iernatic şi pentru paza despre munţi". Tismana suferă cu acest prilej pagube însemnate: uşile ferecate ale clopotniţei sunt luate şi duse la cetatea Vidinului, plumbul de pe acoperiş (4600 de oca) este ridicat, tezaurul de obiecte de preţ este ascuns în peşteri. Multe dintre acestea s-au pierdut. Călugării au trăit aproape 10 ani risipiţi de groază pe muntele Cioclovina. Abia în 1798 egumenul Ştefan Mănăstireanu reuşeşte să facă unele reparaţii la zidurile incintei şi să reorganizeze viaţa monahilor.
     Peste două decenii, la începutul mişcării pandurilor, Tudor Vladimirescu foloseşte zidurile mănăstirii pentru a "ţine în pază" pe ispravnicii din plăşile Olteniei. Mai tîrziu aici se vor uni două detaşamente de panduri conduse de D. Macedonski şi D. Gârbea, însumând vreo 3500 de oameni. Dacă la 1821 multe mănăstiri ca Strehaia, Cozia, Bistriţa, Polovragi, au servit ca baze de rezistenţă ale răsculaţilor, Tismana a fost fără îndoială cea mai importantă dintre ele. La 1 iunie 1971, cu prilejul aniversării unui secol şi jumătate de la revoluţia lui Tudor Vladimirescu, aici s-a fixat o placă comemorativă cu următoarea inscripţie: “Tudor Vladimirescu a organizat la Mănăstirea Tismana o bază de pregătire a mişcării revoluţionare din 1821”.
    În 1844 începe o epocă de mari transformări pentru vechiul monument, care n-au avut însă cel mai fericit rezultat. Pornite din iniţiativa domnului Gheorghe Bibescu de a restaura cele mai vechi şi însemnate monumente istorice ale ţării, aceste lucrări au fost executate de arhitecţi străini şi într-o vreme când în Europa preponderent era stilul neogotic, de asemenea străin şi fără rădăcini în tradiţiile noastre. Bibescu năzuia să transforme partea de sud a incintei mănăstirii în palat domnesc. Arhitectul Schlatter şi meşterii săi au ridicat pe locul vechilor clădiri în stilul arhitecturii monastice tradiţionale, faţade încărcate cu ornamentica neogotică apuseană, în vădit contrast cu lăcaşul din centrul incintei. Cât despre biserica propriu-zisă, prin dărâmarea în 1855 a exonartexului deschis, ciuntind trupul bisericii şi eliminând camerele şi gangul ce sprijinea de ambele părţi pronaosul şi o parte din naos, Schlatter a provocat o pierdere ireparabilă. În afară de acesta el a dărâmat contraforturile altarului, a cioplit vechea modenatura a faţadelor înlocuind-o cu o tencuială inexpresivă imitând piatra, a mărit ferestrele, a deschis altele noi, a modificat aşezarea firidelor de pe abside şi a construit o intrare nouă, nepotrivită cu vechiul monument.
Numai comparând aspectul rezultat cu desenul în peniţă executat de Dionisie diadoh ieromonahul pe pomelnicul mănăstirii din 1840 şi cu vederea de ansamblu a inginerului Weiss, se poate constata cât de schimbată a ieşit Tismana în urma acestei campanii. Nici pictura monumentului nu a rămas neatinsă. În 1844 un zugrav fără talent, Alecsie din Câmpulung, a repictat în ulei registrele inferioare până deasupra ferestrelor.
    Comisia Monumentelor Istorice a efectuat primele cercetări în spiritul restaurării ştiinţifice moderne în anul 1934. Ele au avut ca rezultat precizarea vechilor forme ale bisericii.
    Lucrările de restaurare au fost reluate abia în 1954. În răstimpul unei decade, Direcţia Monumentelor Istorice cu sprijinul Mitropoliei Olteniei, sub arhipăstoria mitropolitului Firmilian, a terminat decapările faţadelor şi a dat la iveală picturile lui Dobromir din Târgovişte din pronaosul bisericii, procedând în acelaşi timp la extragerea şi expunerea muzeală a picturilor stratului suprapus din secolul al XVIII-lea.
    Numai din sinaxar au fost recuperate 304 tablouri.
 În 1970 s-au făcut importante săpături arheologice de sondaj, prilej cu care s-a descoperit temelia unui alt locaş de cult de plan trilobat, construit din bolovani de râu şi cărămidă romană, anterior construcţiei Cuviosului Nicodim. S-au făcut lucrări de restaurare a celor două biserici, a chiliilor, a acoperişului şi pardoselilor sub directa supraveghere şi îndrumare a Mitropolitului Olteniei Dr. Nestor Vornicescu, cercetător istoric şi pasionat descoperitor al trecutului. Prin reconstituirea pridvorului bisericii mari în 1983, Mănăstirea Tismana a revenit la forma arhitecturală originală, autentic românească. Cu acest prilej s-au refăcut acoperişurile turnurilor, au fost îndepărtate elementele decorative străine arhitecturii româneşti, s-au consolidat aripile de sud şi vest, s-au modernizat condiţiile de găzduire a credincioşilor şi a personalului monahal. În 1996 prodvorul a fost pictat. Lucrările pentru consolidare, punere în valoare a acestui monument de artă şi arhitectură, de înlocuire a specificului de arhitectură străină imprimată în trecut, continuă şi astăzi.



Publicat de: Colotin Sebastian:Monastery Tismana

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu