LIKE PAGE

Search This Blog

sâmbătă, 4 februarie 2012

Monastery Putna



VIDEO-1

                                      

VIDEO-DOCUMENTAR-1
  










Fișier:06 Turnul Tezaur - Manastirea Putna.jpg









 Biserica Manastirii Putna (Monastery Church Putna)

                              


 Nu departe de Mănăstirea Putna, se află chilia lui Daniil Sihastrul ,chilie săpată într-o stâncă.


manastirea PutnaMânăstire Putna-Suceava-ISTORIC-Putna în lumina izvoarelor istorice
manastirea PUTNA - 3299  manastirea PUTNA - 3310                                                       

Spre deosebire de alte meleaguri moldovene, menţionate documentar cu mult înaintea construirii unor biserici şi mănăstiri pe cuprinsul lor, Putna, ca toponimic sau hidronimic din vechiul ţinut al Sucevei nu este menţionată în nici un document anterior fundării mănăstirii cu acelaşi nume, respectiv, anului 1466. Apare frecvent, în schimb, cealaltă Putna, din ţinutul Vrancei, mai cu seamă în documentele de la Alexandru cel Bun, dar şi de la unii dintre urmaşii săi. Constatarea nu poate impune totuşi concluzia fermă că zona situată pe valea Putnei, un pârâu montan care izvorăşte de sub Obcina Mare şi alunecă repede spre apele calme ale Sucevei, întâlnindu-le în dreptul satului Laura, a fost total nelocuită până la mijlocul veacului al XV-lea. Dimpotrivă, numeroasele biserici atestate în primele decenii ale acestui secol pe locuri din imediata vecinătate a Putnei constituie tot atâtea mărturii că zona respectivă cunoştea, încă de pe atunci, o remarcabilă viaţă religioasă şi că Ştefan cel Mare s-a conformat tradiţiei, construindu-şi mănăstirea în preajma unei biserici mai vechi. Din uricul său de la 15 martie 1490 rezultă că pe vremea lui Alexandru cel Bun numai în ţinutul Sucevei existau „cincizeci de biserici cu popii lor”, supuse Episcopiei de Rădăuţi, dintre care, pe vremea sa, şase au fost „întoarse şi închinate să asculte de Mănăstirea (...) Putna, căci acele biserici şi acei popi sunt din satele mănăstirii”. Ele erau, desigur, biserici parohiale, de sat, dar foarte aproape de Putna exista cu certitudine în primul sfert al veacului al XV-lea şi o mănăstire. Aceasta este menţionată într-un uric din 18 august 1427 prin care Alexandru cel Bun îi miluia pe fraţii Herman şi Laţcu, întărindu-le „ocina lor (...), unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din pădure şi din poiană şi unde este mănăstirea lor şi vechiul lor loc de cosit...”.

Dacă la aceste probe, riguros documentare, adăugăm şi tradiţiile privind existenţa unei vechi mănăstiri pe actualul teritoriu al satului Laura, unde ar fi trăit o vreme Daniil Sihastru, precum şi pe cele referitoare la precedenţa chiliei din valea Viţeului şi a unei bisericuţe de lemn care s-ar fi aflat chiar pe dealul Sionului, argumentele în favoarea fundării acestei ctitorii într-o zonă cu vechi tradiţii monastice se înmulţesc simţitor.
Să rămânem însă la izvoarele istorice, în Letopiseţul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetăţii Chilia, în luna ianuarie 1465, Ştefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor şi tuturor preoţilor „să mulţumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui...”. Nu se precizează aici cum anume trebuia să se concretizeze această mulţumire, dar, având în vedere importanţa pe care o acorda voievodul însuşi acestei victorii, este de presupus că ea urma să fie pe măsura evenimentului. Lucrurile se lămuresc, de altfel, în Analele putnene şi în Cronica moldo-polonă, unde, imediat după relatarea izbânzii de la Chilia, se menţionează foarte lapidar că la 10 iulie 1466 Ştefan-vodă a început să zidească Mănăstirea Putna, cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.

Cercetările arheologice din anii 1955-1956 au dus la concluzia că în incinta Mănăstirii Putna nu există urme de vieţuire omenească „anterioare construcţiilor în piatră din vremea lui Ştefan cel Mare” şi că „la venire constructorii au defrişat terenul prin ardere, descoperindu-se deasupra solului viu o dungă de cenuşă şi cărbuni, iar sporadic chiar trunchiuri de copaci carbonizaţi”.

Cele mai recente cercetări de acest fel, efectuate în anii 1980 - 1982, ar putea conduce totuşi la concluzia că chiar pe actualul teritoriu al mănăstirii a existat o aşezare monahală anteştefaniană, deoarece spre latura sudică a incintei, lingă temeliile casei domneşti construite de Ştefan cel Mare, au fost descoperite câteva morminte, care, prin poziţia lor stratigrafică, ar pleda în acest sens.

Din pisaniile şi însemnările unor manuscrise păstrate aici sau ajunse cu vremea prin mari biblioteci din lume rezultă că, odată cu pornirea lucrului de către Ştefan cel Mare, au fost transferaţi de la Neamţu la Putna egumenul Ioasaf dimpreună cu mai mulţi monahi, meşteri caligrafi şi miniaturişti, care au procedat concomitent la organizarea scriptoriului mănăstiresc, copiind primele mineie şi evangheliare necesare viitorului locaş. Prezenţa unui grup de călugări la Putna încă din faza fundării bisericii reclama, fără îndoială, o viaţă religioasă normală, conformă tipicului monahal, care, până la sfinţirea noului edificiu, nu se putea desfăşura decât la adăpostul unor chilii improvizate şi al unei bisericuţe de lemn, probabil mai vechi şi foarte apropiate, în orice caz, numai după două luni de la inaugurarea lucrărilor, Ştefan cel Mare emitea un act în care vorbea despre mănăstirea sa de la Putna ca despre un fapt juridiceşte constituit. Ne referim la uricul din 15 septembrie 1466 prin care voievodul făcea cunoscut tuturor că a cumpărat de la fraţii Stan, Jachim şi Simion Babici, pe două sute de zloţi tătărăşti, satul Jicovul de Sus, dăruindu-l „cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile şi poienile, cu muncelele, fâneţele şi izvoarele, sfintei noastre Mănăstiri Putna, unde este hramul Preasfintei şi Preacuratei Maici a lui Dumnezeu şi a Preasfintei ei Adormiri, pentru ca acest sat (...) să fie Mănăstirii noastre Putna uric, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”. Acesta este cel mai vechi document cunoscut care atestă Putna din ţinutul Sucevei, ca toponimic, în general, şi ca nume al mănăstirii de aici, mai cu seamă, constituind, totodată, mărturia celei dintâi danii pe care Ştefan cel Mare o face slăvitei sale ctitorii monastice.

Dacă ar fi să calculăm durata lucrului la biserică după intervalul dintre fundarea şi sfinţirea ei, ar însemna că numai la acest edificiu s-a lucrat peste patru ani. în fapt, construirea bisericii a durat mai puţin, ea fiind terminată - după toate probabilităţile - pe la sfârşitul anului 1469, dar expediţiile întreprinse de voievod în Transilvania pentru lichidarea lui Petru Aron, ca şi invaziile tătare din anii 1469 şi 1470 nu i-au îngăduit s-o sfinţească decât la 3 septembrie 1470. Până atunci, domnul i-a mai dăruit o jumătate din satul Maneuţi şi o vie de nouă fălci în hotarul Hîrlăului, diverse odăjdii şi cărţi, iar în ziua de 12 aprilie 1470 i-a făcut danie somptuoasa cădelniţă de argint aurit, decorată cu motive gotice, una dintre cele mai valoroase opere de orfevrărie românească medievală, comandată unui atelier transilvănean special pentru a servi la sfinţirea marii sale ctitorii.

Potrivit vechilor noastre letopiseţe, ceremonia târnosirii s-a constituit - ca şi fundarea - într-un prinos de recunoştinţă adus Providenţei, de data aceasta pentru victoria voievodului din 20 august 1470 împotriva tătarilor, într-o „dumbravă ce să cheamă Lipinţi, aproape de Nistru”. La festivitate au participat însuşi ctitorul şi familia sa, boierii divaniţi şi o mare mulţime de credincioşi. Oficierea fastuosului serviciu religios a revenit unui impresionant sobor alcătuit din 64 de arhierei, preoţi şi diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu episcopul Tarasie al Romanului şi cu arhimandritul Ioasaf, primul egumen al Putnei.

Lecturând eronat o inscripţie de la Cetatea Albă, unii istorici au afirmat că Mănăstirea Putna ar fi fost construită de un arhitect grec, numit Theodor, dar cercetările ulterioare nu confirmă aserţiunea, demonstrând că Ştefan cel Mare nu a dispus niciodată de un asemenea arhitect.

Concepută ab initio ca necropolă domnească, mănăstirea a polarizat mereu atenţia voievodului, care a dezvoltat-o progresiv şi a vizitat-o frecvent, prezenţa lui fiind atestată aici chiar în ziua hramului din anul următor sfinţirii, când emitea un privilegiu pentru Mănăstirea Probota, „scris de credinciosul său boier, pan Toma logofăt, la Mănăstirea Putna, în anul 6979 (= 1471), luna august, 15”, ceea ce înseamnă că obişnuia să rezideze uneori aici. Faptul reclama, desigur, amenajări speciale. Din conţinutul unei vechi şi mult discutate inscripţii, care s-a pierdut în a doua jumătate a veacului trecut, rezultă că Ştefan cel Mare şi-ar fi construit o locuinţă domnească la Putna în anul 1473. Transcris şi publicat în 1862, cu evidente erori, de către ieromonahul Sevastian Georgiescul, textul acestei inscripţii dispărute nu ne oferă, din păcate, certitudinea informaţiei. Iată conţinutul său în transcrierea citată: „Binecinstitorul domn al Ţării Moldovei, nepotul lui Alexandru Voievod şi fiul lui Bogdan Voievod, din coroana sfinţită a lui Dragoş Voievod, Io Ştefan Voievod şi-a făcut locuinţă sieşi în Mănăstirea Putnei, în anul 6981 (=1473), luna mai”. Câteva lucruri sunt sigure totuşi: că ieromonahul-epigrafist nu a inventat inscripţia, ci numai a transcris-o greşit; că nu partea de text privind construirea de către Ştefan a unei locuinţe la Putna, în anul 1473, este suspectată de erori, ci intitulaţia, sau, mai exact, partea introductivă referitoare la descendenţa lui Ştefan cel Mare din Dragoş-vodă; că ridicarea unei locuinţe domneşti la Putna, în vara anului 1473, apare ca un fapt perfect verosimil şi, în sfârşit, că citatul ieromonah nu a comis erorile semnalate transcriind pisania din 1559 a lui Alexandru Lăpuşneanu, care se află şi acum la Putna - aşa cum a crezut Melchisedec, iar după el şi alţii - ci o altă pisanie, care a dispărut într-adevăr. Semnalând şi regretând erorile, mărturisind că el însuşi a căutat-o, dar nu a mai găsit-o, reputatul slavist Eugen Kozak intuia valoarea acestei inscripţii, presupunând că dacă lecturarea lui Georgiescul ar fi fost mai fidelă, mai demnă de încredere, ea ar fi prezentat un mare interes istoric, întrucât se afirmă răspicat (ausdriicklich) în cuprinsul ei „că Ştefan cel Mare şi-a construit la Mănăstirea Putna, în luna mai 1473, o locuinţă domnească proprie (ein eigenes furstliches Absteigquartier)”.
Dincolo de controversele pe care le-a generat această inscripţie, profund verosimilă, repetăm, în privinţa locuinţei menţionate, alte mărturii, mult mai certe atestă că la Putna s-a construit intens în perioada imediat următoare sfinţirii. Subliniem în primul rând faptul că cercetările arheologice din 1955-1956, 1980-1982, au confirmat pe deplin existenţa - în epoca lui Ştefan cel Mare - a unei case domneşti la Putna, pe latura sudică a incintei, iar din pisania puternicului Turn al tezaurului, situat pe latura vestică, precum şi din cea de pe faţada estică a turnului de intrare în mănăstire, aflăm cu certitudine faptul că la data de l mai 1481 acţiunea de edificare a zidului perimetral, cu toate fortificaţiile aferente, era încheiată. Lucrări de amploare, ele au cerut, neîndoielnic, timp şi eforturi susţinute, îngăduindu-ne presupunerea că ridicarea lor a fost impusă şi urgentată nu numai de prezenţa bisericii si, a chiliilor mănăstireşti, ci şi de existenţa casei domneşti de aici şi de acumularea continuă a unor impresionante valori materiale şi spirituale între zidurile sale.
S-a remarcat mai de mult că „... un atare centru întărit putea să facă faţă pilcurilor de oşti prădătoare, care nu arareori se abăteau în incursiuni de jaf asupra Moldovei”, subliniindu-se, totodată, şi importanţa strategică a locurilor în care se construiau asemenea aşezăminte fortificate, implicate frecvent în sistemul general de apărare a ţării. Dintr-un letopiseţ rusesc aflăm, bunăoară, ca în timpul campaniei din 1497, Ştefan cel Mare şi-a adunat oastea „în munţi, în locuri strâmte şi de nepătruns, unde îşi avea şi mănăstirea sa iubită, numită Putna, şi acolo a stat de pază cu mare întărire, cu toată oştirea ţării”.
Se ştie, de asemenea, că, încă din această fază a începuturilor, s-a trecut aici la organizarea unui atelier de broderii în care se lucra cu fir de aur şi argint, cu mătăsuri scumpe şi pietre preţioase; a unui scriptoriu de reputaţie sud-est europeană, pentru care se aduceau foi de pergament şi hârtie filigranată din apusul Europei; a unor ateliere de orfevrărie şi ceramică etc., toate la un loc reclamând condiţii de securitate sporită şi spaţii de lucru adecvate, care, neîndoielnic, tot în incinta mănăstirii au fost asigurate. Cum arătau aceste construcţii şi cum erau ele distribuite în perimetrul aşezământului sunt întrebări la care documentele istorice nu răspund, iar investigaţiile arheologice, după cum vom vedea, cu toate că au adus importante clarificări până acum, încă nu şi-au spus ultimul cuvânt. Sunt frecvent atestate în schimb generoasele danii şi privilegii pe care domnul a continuat să le acorde veneratei sale ctitorii, sporindu-i considerabil averea, în urma lor, numai între anii 1470-1480, mănăstirea a dobândit, pe lângă moşiile anterioare, satele Balcăuţi, Ostriţa, Tîrnauca, Jicovul de Jos, morile domneşti din târgul Siret, o moară pe Suceava, alta în satul Feredieni, un obroc anual de douăsprezece buţi cu vin, numeroase cărţi, odoare şi odăjdii bisericeşti. Se înregistrează în acelaşi interval de timp şi o importantă danie boierească, pe care o face marele vistier Ignatie, zis Iuga, în anul 1476, constituită din satul Şirăiţi de peste Prut, dintr-o cădelniţă şi un chivot, lucrate în argint aurit, dintr-o sută de zloţi ungureşti şi o sută de oi, pentru a i se asigura veşnica pomenire lui şi soţiei sale Năştea, precum şi copiilor acestora.
Mănăstirea se afla în plină ascensiune economică şi spirituală, când asupra ei s-a abătut prima din seria grelelor încercări prin care avea să treacă de-a lungul veacurilor. După cum ne informează Letopiseţele putnene, la 15 martie 1484, „în miercurea mare, la miezul nopţii spre joi, a ars toată Mănăstirea Putnei, cu desăvârşire”. In pofida precizării de la sfârşitul acestei ştiri, proporţiile sinistrului sunt greu de stabilit, deoarece, în primul rând, zidurile de incintă, biserica, turnurile şi alte construcţii de piatră, prin însăşi structura lor materială, nu puteau să ardă „cu desăvârşire”; apoi, unele broderii şi manuscrise, care se aflau sigur la Putna în noaptea respectivă - cum ar fi, bunăoară, Acoperământul de mormânt al Măriei de Mangop sau Leastviţa scrisă de monahul Vasile în 1472 - au ajuns totuşi până-n zilele noastre; rezultă, de asemenea, din pisaniile unor dvere, a căror execuţie s-a încheiat ori, dimpotrivă, a început la puţină vreme după incendiu, că nu s-au întrerupt cu acest prilej toate activităţile curente din cadrul mănăstirii, ceea ce înseamnă că aceasta nu a fost distrusă întru totul, ci numai parţial, avariile puţind fi remediate ulterior destul de operativ.
Noi danii continuă să ridice rangul social-economic al aşezământului, căruia voievodul îi mai întăreşte, până în 1490, satele Vicşani, Frătăuţi, Botăşani şi Climăuţi, de pe Suceava; Greci de pe Şiret şi Cozminul din ţinutul Cernăuţi, la care se adaugă „toate pietrele de ceară de la târgul nostru Şiret”, propriile mori din aceeaşi localitate şi „vama cea mică de pe Suceava, ce este Ia Jicov”.
Anul 1490 culminează cu cele mai importante danii şi privilegii pe care le-a dobândit Mănăstirea Putna până acum. Printr-o serie de urice emise în zilele de 15, 16 şi 17 martie, Ştefan cel Mare îi închină 16 biserici cu preoţii lor din ţinuturile Suceava şi Cernăuţi, recunoscând, totodată, egumenului de la Putna dreptul de a judeca preoţii respectivi; îi întăreşte, de asemenea, satele: Voitin, „unde a fost casa lui Hărman şi a tatălui său Iaţco”; Clicicăuţi, pe Prut, la gura Derehluiului, în ţinutul Cernăuţi; Macicatovţi, pe Suceava, împreună cu morile şi cu mănăstirea din sat; mănăstirea de maici din Horodnic, împreună cu satul Balasinesti de pe Suceava; acordă călugărilor putneni dreptul de a-şi aduce în fiecare primăvară şi toamnă câte trei care mari cu peşte, fie de la Dunăre, fie de la Prut sau de la Nistru, fără să plătească nici un fel de vamă; întăreşte aceleiaşi mănăstiri toată braniştea (= moşia) din jurul ei, indicându-i următoarele hotare: ,,de la obârsia Laurei, pe obcină până la Făleau şi pe Făleau în sus, până la cărarea unde e groapa lui Alexe, la Şipot, de acolo pe obcină până la obârsia Sadăului, şi pe obcină, până la obârsia Ruscăi şi la obârsia Seleatinei, iar de acolo la Suceava, la Şipot, de acolo la Pogonişte, apoi la casa lui Benea şi apoi iarăşi pe obcină la Arsuri si, pe obcină, la Dealul lui Timotei şi, pe obcină, la Runcul lui Berchez, şi iarăşi pe obcină la obârsia Veţei şi la obârsia Maleasei, de acmo la gura Putnei, unde se varsă în Suceava”.

Prin aceleaşi urice din 1490, domnul interzicea tuturor judecătorilor şi globnicilor de a intra în vreunul din satele mănăstirii, iar protopopilor sau vornicilor oricărui mitropolit să aibă vreo treabă cu preoţii din satele ctitoriei sale, aceştia din urmă fiind obligaţi să asculte numai de „acea sfântă mănăstire a noastră (...) şi să plătească dare acolo şi tot venitul ce se cuvine unui mitropolit de la popi”. Putna dobândeşte astfel prerogative cvasiepiscopale, devenind cea mai importantă mănăstire din Moldova.

După diverse izvoare documentare, numai Braniştea se compunea din munţii Bucovul lui Goian, Cornul, Săcălusul, între Pâraie, Gigeul, Dealul între Putne, Dealul Crucii, Dealul Săcarii, Măgura, Gropile. Mintea, Juroviţa, Tomnatecul, Bobeica, Ţapul, Lucina, Moldova şi Pofioniştea, iar pe teritoriul ei s-au constituit cu vremea următoarele sate: Putna, Gura Putinei, Carlsbergl, Straja, Sădăul, Tomnatecul, Ulma, Seletinul, Ropocelul, Plosca, Şipotele şi Moldova sau Suliţa.

La aceste imense domenii, Ştefan mai adaugă: în 1492, satul Ştubeiul, pe Başeu, şi „un loc din pustie pe cealaltă parte a Podragăi”; în 1501, satele Sineşti şi Onicicani, la Cîrligătură; în 1502, Iezerul Cerlenul (Roşul), peste Prut, cu satul Bălintesti şi cu Seliştea lui Manea, satele Şcheia şi Frăceni de pe Frumoasa, satul Fântâna Măcisul de Ungă Iezerul Cerlenul, un loc din hotarul Boiştii, cu satul unde a fost Fălcin, pe Frumusiţa, şi un obroc anual de 150 de drobi de sare din ocna de la Trotuş.

Concomitent cu daniile de moşii şi privilegii, voievodul şi-a înzestrat necontenit necropola cu nepreţuite comori spirituale, cu manuscrise miniate şi ferecate, cu odăjdii şi odoare de o inestimabilă valoare artistică, opere ieşite din mâinile pline de har şi atât de frecvent anonime ale „mult-păcătoşilor monahi” de aici, cum ei înşişi se autointitulau uneori, cu umilinţă, în pisaniile splendidelor opere pe care le-au zămislit şi care au dus faima Putnei atât de departe peste veacuri şi hotare. În acest sens, pe bună dreptate, apreciază unii cercetători că dacă ar fi să comparăm rolul cultural al mănăstirilor de seamă din epoca lui Ştefan cel Mare cu instituţiile moderne din vremea noastră, „Mănăstirii Neamţu i s-ar putea atribui titlul unei facultăţi de litere, pe când Mănăstirii Putna i-ar reveni gloria celei mai înfloritoare academii de arte frumoase din trecutul românesc”. Ea îşi merită din plin această glorie nu numai prin operele pe care le-a creat, ci şi prin artiştii pe care i-a format în atelierele sale, o veritabilă şcoală în accepţia cea mai proprie a noţiunii, înţeleasă, deci, ca proces de învăţământ sistematic organizat. Este evident acum, în lumina celor mai recente cercetări, că scriptoriul Mănăstirii Putna sau atelierele sale de broderie, de icoane şi de orfevrărie nu erau numai centre producătoare de manuscrise, miniaturi, ferecaturi, broderii, icoane şi alte obiecte de cult cu valoare artistică, ci şi scoli în care se învăţau meşteşugurile respective, după anumite norme rezultate dintr-o îndelungată experienţă. Mai mult, titlurile de retor, protopsalt, scholasticus, domesticus ş. a., atribuite unor monahi ca Eustaţie, Antonie şi Lucaci, bunăoară, spre sfârşitul secolului al XV-lea şi de-a lungul celui de al XVI-lea, atestă că aici, alături de atelierele menţionate şi de obişnuita şcoală elementară, de grămătici, în care se învăţau scrisul şi cititul, pe greceşte şi slavoneşte, funcţiona şi o scoală de nivel mai înalt, de ars dictaminis, adică de retorică, asemănătoare acelor scliola latina din Europa apuseană şi cu o programă de studii similară, care cuprindea cel puţin retorica, logica, muzica psaltică şi astronomia. Bazele acestei şcoli au fost aşezate, neîndoielnic, în epoca, înfloritoare sub toate aspectele, a marelui domn şi se consideră că „ea este prima şcoală medie din Moldova (...), în genul căreia nu exista la acea epocă nici una în Balcani, cu excepţia Şcolii patriarhale, din Constantinopol”.
După o viaţă de proporţii epopeice, simţindu-şi sfârşitul aproape, Ştefan cel Mare emite la 2 februarie 1503, un nou hrisov, cu semnificaţii testamentare, în care sunt recapitulate şi reîntărite toate privilegiile Mănăstirii Putna de la întemeiere şi până la data respectivă, după cum urmează:
„în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Troiţă sfântă, de o fiinţă şi nedespărţită. Iată eu, robul stăpânului meu Iisus Hristos, Io, Ştefan voievod, din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Moldovei. Facem cunoscut, cu această carte a noastră, tuturor celor care o vor vedea sau o vor auzi citindu-se, că a binevoit domnia mea cu a noastră bunăvoinţă şi cu inimă luminată şi curată şi din toată bunăvoia noastră şi cu ajutorul lui Dumnezeu, şi am făcut, pentru pomenirea sfânt-răposaţilor înaintaşi bunici şi părinţi ai noştri, şi pentru sănătatea şi mântuirea noastră şi pentru sănătatea şi mântuirea doamnei noastre, Măria, şi pentru sănătatea şi mântuirea copiilor noştri, şi am întărit prin acest privilegiu al nostru toate privilegiile Mănăstirii Putnei, unde este hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi unde este egumen arhimandritul şi rugătorul nostru, chir Spiridon, oricâte privilegii are acea sfântă mănăstire pentru toate satele ei şi anume pentru satele: satul Jicovul de Sus, satul Jicovul de Jos, satul Voitin, satul Maneuţi, satul Balosineşti, satul Botăşani, satul Vicşani, satul Macicateşti, satul Frătăuţi, satul Climăuţi, satul Ternauca - toate satele de mai sus sunt pe Suceava - şi iarăşi satul Balcăuţi, ce este lingă târgul Şiretului, şi satul Grecii, pe Şiret, tot lângă târgul Şiretului, şi, în ţinutul Cernăuţilor, satul Cozmin, şi satul Clicicăuţi şi satul Ostriţa, pe Prut, şi satul Ştubeiul, pe Başiu, şi, la Cîrligătură, satul Sineşti şi satul Onicicani, şi, la Prut, o bucată de pământ din hotarul Boistei, ceva mai jos de gura Boistei, şi mlaştina gârlei şi satul Bălinteşti şi iezerul Rosul şi Seliştea lui Manea, la gura Frumoşiţei, şi, pe Frumoşîţa, satul unde a fost Falcin, din jos de Andriiaşi şi, pe Frumoasa, trei sate, anume Fărcenii, din Jos de Troian, şi Scheii, la gura Frumoasei, şi la Fântâna Măceşul, ce se află la capătul de jos al iezerului Roşul, care acele mai sus scrise sate şi acel iezer Roşul au fost cumpărate şi date de noi acestei mai sus scrise sfinte Mănăstiri de la Putna; şi apoi, pe Şiret, satul Camenca, şi satul Tomeşti şi satul Cupca, care aceste trei sate le-a dat la moartea sa, pentru pomenirea sa, răposatul Iurii Cupcici aceleiaşi mai sus scrise Mănăstiri de la Putna; şi încă două sate în ţinutul Cernăuţilor, anume satul Strointil şi satul Urvicolesa, pe care tot la moartea sa şi pentru pomenirea sa le-a dat aceleiaşi sfinte Mănăstiri de la Putna răposatul Simca.
Toate cele mai sus scrise, adică toate mai sus scrisele sate, cu toate hotarele lor vechi şi cu tot venitul şi cu toate câte au ascultat din vecii vecilor de aceste sate şi au ţinut la ele, precum stă scris în privilegiile de cumpărătură şi de danie, să fie neclintite şi nemişcate în veci mai sus scrisei sfinte Mănăstiri de la Putna.
Şi mai întărim noi prin acest privilegiu şi celelalte privilegii ale aceleiaşi mai sus scrise mănăstiri, date şi scrise tot de noi, pentru viile din dealul Hîrlăului, pentru popi, pentru sarea de la ocnă, pentru ţigani, pentru braniştea din jurul mănăstirii, pentru pietrele de ceară din târgul Şiretului, pentru morile de pe Şiret, aproape de târgul Şiretului, pentru vama cea mică de pe Suceava, la Jicov, pentru gloabele din satele mănăstireşti, pentru prisaca de la Comarna, pentru majile de peşte fără vamă, aşa cum e scris şi dat în privilegii şi neclintit pe veci să fie acestei sfinte Mănăstiri de la Putna.
Şi, de asemenea, şi de aici înainte, orice s-ar mai adăuga şi de la noi sau de la altcineva, aşa cum se va da şi se va scrie, şi una şi alta, neclintit şi nemişcat să fie acestei sfinte Mănăstiri de la Putna.
Iar la aceasta este credinţa domniei noastre, a mai sus scrisului, noi, Ştefan voievod, şi credinţa preaiubitului fiu al domniei mele, Bogdan voievod, şi credinţa boierilor noştri: credinţa panului Boldor vornic, credinţa panului Şteful, credinţa panului Toader şi a panului Negrilă, pârcălabi de Hotin, credinţa panului Eremie şi a panului Dragoş, pârcălabi de Neamţ, credinţa panului Şandru de la Cetatea Nouă, credinţa panului Arbure, portar de Suceava, credinţa panului Clănău spătar, credinţa panului Isac vistier, credinţa panului Cozma Şarpe postelnic, credinţa panului Moghilă ceaşnic, credinţa panului Frunteş stolnic, credinţa panului Petrică comis şi credinţa tuturor boierilor noştri moldoveni şi mari şi mici.
Iar după viaţa noastră, cine va fi domn al ţării noastre, din copiii noştri sau din neamul nostru sau pe oricine îl va alege Dumnezeu să fie domn al ţării noastre, Moldova, acela să nu clintească dania şi întărirea noastră, ci s-o întărească şi s-o împuternicească, pentru că am cumpărat cu banii noştri şi am dat şi am scris acelei sfinte Mănăstiri de la Putna.
Iar cine ar vrea să clintească dania noastră, acela să fie afurisit de Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru, Iisus Hristos, şi de Preacurata lui maică, şi de patru sfinţi evanghelişti şi de sfinţii apostoli de frunte Petru şi Pavel şi ceilalţi şi de 318 sfinţi părinţi purtători de Dumnezeu de la Nicheia şi de toţi sfinţii care din veac au plăcut lui Dumnezeu şi să fie asemenea lui Iuda şi blestematului Arie, şi să aibă parte cu acei iudei care au strigat asupra Domnului, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, zicând: sângele lui asupra lor şi asupra copiilor lor, ceea ce este şi va fi în veci, amin.
Iar pentru mai mare întărire a tuturor celor mai sus scrise, am poruncit credinciosului nostru pan, Tăutul logofăt, să atârne pecetea noastră la această carte a noastră.
A scris Toader, la Suceava, în anul 7011 (1503), luna februarie, 2 zile”.
Ne aflăm, în faţa ultimului document important emis de Ştefan cel Mare pentru venerata sa ctitorie, act care le încununează apoteotic pe toate celelalte. La 2 iulie 1504, ineluctabilul apus de soare îşi arunca zăbranicele mohorâte peste sufletul întregului neam. Slăvitul erou închidea pentru totdeauna ochii, într-o marţi, „în al patrulea ceas din zi”, cum se precizează pe acoperământul său de mormânt, după ce „domnise în Ţara Moldovei 47 de ani şi 3 luni”.
Letopiseţele putnene consemnează evenimentul în stilul lor concis şi exact, arătând că „binecredinciosul domn Io Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a fost îngropat în mănăstirea zidită de dânsul, la Putna”, pe câtă vreme Letopiseţul anonim al Moldovei asociază evenimentului şi o serie de fenomene prevestitoare, susţinând că „a fost în acelaşi an, înainte de moartea lui, iarnă grea şi foarte aspră, cum nu fusese niciodată. Şi au fost în timpul verii ploi mari şi revărsări de ape şi înnecuri din pricina apelor mari”, de unde se vede că înainte de a coborî pentru totdeauna sub lespedea somptuoasă din gropniţa Putnei, Ştefan cel Mare urcase mai întâi în lumea nemuritoare a legendelor.
Destinată a fi necropolă domnească, biserica Mănăstirii Putna fusese inaugurată, în această postură, încă din luna decembrie 1477, când primea, pe latura stingă a gropniţei, trupul neînsufleţit al celei de, a doua soţii a voievodului, doamna Maria de Mangop, nefericita coborâtoare din neamul împărătesc al Paleologilor. Au urmat apoi, pe rând: în 1478 mitropolitul Teoclist I, îngropat pe latura nordică, interioară, a pridvorului; în 1479, Bogdan, şi în 1480, Petru, ambii fii nevârstnici ai lui Ştefan cel Mare, îngropaţi sub o lespede comună lângă mormântul Măriei de Mangop.
Vechile anale şi cronici moldoveneşti afirmă ca la 11 mai 1500 „a răposat roaba lui Dumnezeu, Măria, doamna lui Radul voievod şi a fost îngropată în Mănăstirea Putna”, dar mormântul ei a rămas neidentificat până în prezent. Faptul că la această mănăstire se păstrează totuşi un acoperământ de mormânt din a cărui pisanie rezultă clar că este al doamnei Măria, soţia lui Radu cel Frumos, mama doamnei Maria Voichiţa şi, prin urmare, soacra marelui Ştefan, constituie o dovadă în plus că aceasta a fost realmente înmormântată aici. Dealtfel, în pronaosul bisericii, pe dreapta, între mormântul lui Bogdan al III-lea şi zidul dinspre gropniţă, se află acel mormânt enigmatic, marcat acum cu un fragment de lespede, care, prin poziţia sa, trebuie să aparţină unui membru al familiei domnitoare şi pe care unii cercetători mai vechi - pornind tocmai de la această constatare - s-au grăbit să-1 atribuie lui Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare. Despre acesta însă chiar Analele putnene spun că a răposat la 26 iunie 1496 şi că a fost „îngropat în mănăstirea de la Bistriţa, lângă străbunicul său Alexandru voievod”, unde este, într-adevăr, atestat. Opinăm, în consecinţă, că ocultul mormânt de la Putna ar putea fi atribuit, cu destul temei, doamnei Maria Despina, soţia lui Radu cel Frumos.
Potrivit celor mai sigure informaţii, acestea sunt mormintele pe care le-a primit necropola putneană până la moartea lui Ştefan cel Mare. Cortegiul înmormântărilor voievodale a continuat apoi cu doamna Maria Voichiţa, a treia soţie a ctitorului, aşezată în 1511 lângă mormântul soţului ei; cu Bogdan al III-lea - Vlad, fiul lor, îngropat în 1517 pe latura sudică a pronaosului; cu Maria Cneajna, fiica lui Ştefan cel Mare, aşezată în 1518 lângă Bogdan al III-lea, fratele ei; cu Ştefăniţă-vodă, fiul lui Bogdan al III-lea, înmormântat, în 1527, pe latura nordică a pronaosului şi, în sfârşit, cu doamna Măria, a doua soţie a lui Petru Rareş, îngropată în 1529, tot în pronaos, lângă mormântul precedentului. După această dată, inscripţiile de la Putna, vechile anale şi cronici nu mai atestă nici o înmormântare domnească aici. Petru Rareş, cum bine se ştie, îşi construieşte în 1530 o necropolă proprie la Probota, unde vor fi înmormântaţi el, doamna sa Elena şi fiul lor Ştefan. La fel vor proceda ulterior Alexandru Lăpuşneanu la Slatina, Petru Şchiopul la Galata, fraţii Movileşti la Suceviţa şi alţi voievozi prin alte locuri.
Daniile către Putna se răresc, dar nu încetează cu totul sub urmaşii imediaţi ai marelui voievod. Nicolae Iorga considera că mănăstirea începe să decadă în această vreme, deoarece analele domnilor nu se mai scriau acolo, ci la Probota şi pentru ca „după mitropolitul David, mort la l aprilie 1509, nu se mai întâlneşte multă vreme un mitropolit cu metania de la Putna”. Totuşi mănăstirea continuă să trăiască încă vreo jumătate de veac pe vechile temeiuri aşezate autoritar de ctitorul ei. Bogdan al III-lea îi face danii opt sute de zloţi, odoare de preţ, printre care şi renumita Dveră de la 1510; Ştefăniţă-vodă îi reîntăreşte vechile privilegii şi moşii de pe vremea bunicului său, iar Petru Rareş însuşi îi sporeşte averea dăruindu-i, printre altele, satul Petrecanii pe Başeu şi un clopot de mari proporţii, denumit „Uşerul”, păstrat până în zilele noastre. La 8 martie 1536 însă un nou incendiu tulbură viaţa mănăstirii, producându-i importante stricăciuni, fără să afecteze şi biserica. Dintr-o însemnare pe un minei din secolul al XV-lea, aflăm că au ars atunci „casele domneşti, amândouă trapezele, bucătăria, spitalul şi cămara”. Se trage astfel concluzia că aici funcţiona, pe lingă atelierele menţionate mai sus, şi o bolniţă, adică un spital mănăstiresc. Această concluzie este întărită de existenţa unei copii, făcută la Putna în 1543, după un tratat de medicină din secolul al XV-lea, scris în limba latină şi intitulat Proemitatia quaedam ad medicinam spectantia (Unele consideraţii privitoare la medicină), fapt în care unii cercetători văd - pe drept cuvânt - dovada că în şcoala de aici se preda călugărilor, pe lingă alte discipline, „şi medicina după cursurile de medicină ale apusului Europei”.
Vremuri grele au urmat, dar nu numai pentru Mănăstirea Putna, ci pentru întreaga Biserică Ortodoxă din Moldova, sub domniile lui Iliaş Turcitul (1546 - 1551), Despot-vodă (1561 - 1563) şi Ioan-vodă cel Viteaz (1572 - 1574), ultimul mergând cu măsurile împotriva clerului până la confiscarea tuturor averilor mănăstireşti. Situaţiile dificile create de ei au fost întrerupte binefăcător de cele două domnii ale lui Alexandru Lăpuşneanu (1552 - 1561 şi 1564 - 1568), pe care îl aflăm, dealtfel, nu numai ca donator al Mănăstirii Putna, ci şi în postură de ctitor al unui edificiu de aici, care, din păcate, nu s-a păstrat, dar care este atestat de pisania acestuia, datând din 1559, încastrată acum în peretele estic al capelei de iarnă cu hramul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
Sub domnia lui Petru Şchiopul se revine complet la stătu quo ante, Putna dobândind de la acest voievod noi proprietăţi, printre care satele Cuciurul, Pleşcenţii şi Stăucenii, iar de la un oarecare Nicolas, grec din Cotnari, încă trei fălci de vie. Un alt sat - Crasna - „ce l-au cumpărat Filotei, episcopul Husului şi l-au dat danie sfintei Mănăstiri Putnii” îi este întărit de Ştefan al II-lea Tomşa în timpul primei sale domnii (1611 - 1615). Câţiva ani mai târziu, sub a doua domnie a aceluiaşi voievod, o nouă urgie se abate asupra marelui aşezământ putnean, provocând incalculabile şi irecuperabile pagube întregului patrimoniu cultural-artistic românesc. După cum rezultă dintr-o scrisoare adresată la 24 iunie 1622 de Ştefan al II-lea Tomşa sfatului Bistriţei transilvane, o ceată de tâlhari din acest ţinut a prădat mănăstirea: „au spart uşile şi au stricat vistearele, luat-au averea, argintul şi sculele mănăstirii toate, carile au fost făcute de cei domni bătrâni, şi au muncit (= torturat) călugării de i-au arsu şi i-au tăiat şi le-au luat treizeci de cai şi bani şi covoare şi alt tot ce au găsit”. Fără îndoială că şi pe asemenea căi au ajuns unele odoare bisericeşti de mare valoare şi, mai cu seamă, unele dintre cele mai preţioase manuscrise moldoveneşti din secolele al XV-lea şi al XVI-lea, în diverse colecţii de peste hotare...
În timpul primei sale domnii (1626 - 1629), Miron Barnovschi reîntăreşte egumenului de la Putna dreptul de jurisdicţie asupra tuturor satelor aparţinând acestei mănăstiri, fără să adauge însă şi altele pe lângă ele. Noi danii se înregistrează, în schimb, sub domnia lui Vasile Lupu (1634 - 1653), al cărui zel constructiv conferă o nouă strălucire arhitecturii moldoveneşti, mai ales prin magnificele sale ctitorii de la Iaşi. Acesta dăruieşte Mănăstirii Putna, în 1646, „moşia Sf. Onufrie cu biserica cea zidită”, moşie care mai aparţinuse Putnei pe vremea „cînd era acolo biserica cea de lemn”. Tot el reîntăreşte în 1647 „munţii sfintei Mănăstiri Putna”, adică Braniştea, dar, din păcate, şase ani mai târziu îşi va încheia prima domnie cu nefaste consecinţe pentru biserica lui Ştefan cel Mare de la această mănăstire. Se ştie că în lunile aprilie-septembrie 1653, au loc luptele pentru domnie dintre logofătul Gheorghe Ştefan, ajutat de munteni şi transilvăneni, pe de o parte, şi Vasile Lupu, ajutat de cazacii ginerelui său Timus Hmelniţki, pe de altă parte. Potrivit unei aserţiuni, cu acest prilej Vasile Lupu i-ar fi încuviinţat lui Timus Hmelniţki să devasteze Mănăstirea Putna pentru a căuta presupusele comori ale lui Ştefan cel Mare. Deşi aserţiunea pare neverosimilă, fapt pentru care însuşi Neculce o relatează în O samă de cuvinte şi nu în Letopiseţul propriu-zis, totuşi domnul este aspru înfierat de cronicar: „Vasilie-vodă, zice el, aproape de mazilie, au greşit lui Dumnedzeu, că i s-au întunecat mintea spre lăcomie, de au stricat Mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani, şi n-au găsit. Şi s-au apucat să o facă de nou iarăşi precum au fost, şi nu i-au agiutat Dumnedzeu să o facă. Că au zidit-o numai din temelie din pământ şi pană la ferestri, şi i-au luat Dumnedzeu domnia. Că s-au sculat Gheorghie Ştefan logofătul cu oaste asupra lui şi l-au scos din domnie. Iar plumbul cu careli au fost acoperită Mănăstirea Putna i-au luat cazacii lui Timus, a ginerelui Vasiliei-vodă, de l-au dus la cetate la Suceavă, de au făcut glonţuri de puşcă...”, învins, Vasile Lupu se refugiază peste Nistru, iar Gheorghe Ştefan se proclamă domn al Moldovei. Timus Hmelniţki, grav rănit, moare la Suceava în ziua de 18 septembrie. Rezidirea monumentului continuă, dar cu mari intermitenţe. Conform pisaniei slavone din pridvor, de deasupra uşii care duce în pronaos, „această biserică a înnoit-o Io Gheorghe Ştefan-vodă şi s-a sfârşit în zilele lui Istrati Dabija-vodă, în anul 7170 (= 1662)”, aşadar, după aproape zece ani de la demolare.
Dabija Vodă emite chiar în anul încheierii reconstrucţiei un hrisov pentru a se lăsa „foarte în pace casa şi metohul sfintei Mănăstiri Putnii, ce are la târgul Şiretului”, privilegiu care va fi reînnoit în 1669 de Gheorghe Duca, iar în 1701 şi de către fiul acestuia Constantin, între timp însă au loc mari tulburări în Moldova, pricinuite de oştenii dezlănţuiţi ai regelui Ioan Sobieski în vara anului 1691. „La Putna, scrie Nicolae Iorga, veni o ceată de cazaci, drăgani şi joimiri înhăitaţi cu dânşii şi cerură să li se dea în mână turnul unde bănuiau că se află bogăţiile ascunse ale boierilor; nedându-li-se, el aprinseră mănăstirea şi nu se învoiră a o stinge cu „puştile de apă” ce aveau, de cât atunci când li se dădură cheile”. Ion Neculce susţine că jefuitorii au luat atunci din turn numai averea boierilor şi negustorilor, „iar a mănăstirii n-au luat nemica”, ceea ce, evident, este foarte greu de crezut.

În primii ani ai veacului al XVIII-lea, Mihai Racoviţă-voievod absolvă mănăstirea de plata oricărui tribut (1707), iar Antioh Cantemir îi scuteşte vecinii din satul Cuciurul „de gorştină, desetină, conace, podvezi şi de cai de olac şi opreşte starostelui de Cernăuţi, deşugubinarilor şi globnicilor intrarea în acel sat mănăstiresc, menţinând însă jurisdicţiunea vornicului mare în cazuri de moarte de om”. Un nou sat - Ciudiul, din ţinutul Sucevei - îi este făcut danie, în 1707, de către Maria comisoaia şi Irina stolniceasa. Privilegiul de la Antioh Cantemir este reîntărit, ulterior, în mai multe rânduri, de Nicolae Alexandru Mavrocordat, respectiv, în anii 1710, 1712 şi 1715. Cu a doua sa domnie, impusă de turci în toamna lui 1711, ca urmare a eşecului moldo-rus de la Stănileşti, Nicolae Mavrocordat inaugurează, mai întâi în Moldova, apoi şi în Ţara Românească, regimul fanariot. „Vremi grele, spunea Iorga, în care toată povara împărăţiei turceşti slăbite, scăzute, putrezite, dar din ce în ce mai lacome, apasă pe umerii ţăranului român”.
Deşi au excelat, într-adevăr, printr-un fiscalism apăsător, în tendinţa lor de grecizare a Bisericii româneşti, domnii fanarioţi oferă totuşi acesteia felurite privilegii, încercând să şi-o aservească, fără a izbuti însă. Putna primeşte noi danii şi succesive reîntăriri ale celor vechi, din partea lui Mihai Pacoviţă, a lui Grigore al II-lea Ghica şi a lui Constantin Mavrocordat, iar de la un boier, pe nume Grigorie Apostol, biv-vel paharnic, dobândeşte, în 1723, moşia Şerpenii. Din păcate, un puternic seism produce în 1739 grave avarii atât bisericii, cât şi zidurilor împrejmuitoare, fortificaţiilor acestora şi altor construcţii din incintă, avarii cărora li se adaugă, la scurt interval, un nou jaf. Potrivit mărturiilor oculare ale arhimandritului Vartolomei Măzăreanu, relatate în Istoria pentru sfânta Mănăstire Putna, pe la sfârşitul lunii septembrie din acelaşi an, părăsind Moldova, moscalii au prădat şi această ctitorie, luând „toate dobitoacele şi toate averile boierilor ţării, adăpostite în puternicul turn mănăstiresc”. Imediat după ei, părăsi definitiv ţara şi Mitropolitul Antonie, în locul căruia Grigore al II-lea Ghica, (eludându-i pe Ioanichie de Roman, pe Varlaam de Rădăuţi şi pe Teofil de Huşi, toţi trei episcopi pământeni), numi „un grec învăţat, dintre cei de pe lângă dânsul, pe Nichifor, călugărit la Neamţ, poate anume pentru aceasta...”. Este primul din cei doi mitropoliţi greci pe care a reuşit să-i impună Moldovei regimul turco-fanariot de-a lungul întregii sale existenţe în această ţară (1711 - 1821) şi despre care se afirmă că, în general, nu a fost un rău cârmuitor. Mănăstirea Putna a rămas însă nerestaurată în cei zece ani ai arhipăstoriei sale (1740 - 1750), agravându-şi treptat avariile produse de cutremurul din 1739, deşi i s-au reînnoit şi în acest răstimp, vechile privilegii.
Împotriva mitropolitului străin şi impus, episcopii, egumenii şi boierii autohtoni au format în 1750 o coaliţie care a determinat paretisirea acestuia, adică demisionarea sa. În acelaşi an, la 13 noiembrie, este ridicat în scaunul mitropolitan al Moldovei Iacov Putneanul, una dintre cele mai luminoase figuri ale clerului român din toate vremurile, cărturar şi patriot, scriitor talentat şi promotor de seamă al emancipării poporului prin instrucţie şi educaţie, spirit format în ambianţa Putnei, la izvoarele marilor tradiţii ale vestitului aşezământ ştefanian. Cum cu pătrundere observă I.P.S. Teoctist, cel mai comprehensiv exeget al vieţii şi operei ilustrului ierarh, „Iacov Putneanul a ştiut să vâslească de aşa fel, încât, preocupările şi strădaniile sale, închinate afirmării ideilor de unitate naţională, de afirmare a conştiinţei de neam şi de promovare a culturii româneşti, îl aşează la loc de frunte în galeria urmaşilor lui Dosoftei”, meritul său fiind cu atât mai mare, cu cât „Epoca luminilor, care pe plan european nu a întrunit, întotdeauna şi pretutindeni, adeziunea slujitorilor Bisericii, a găsit în persoana ierarhului moldovean un aderent şi înflăcărat promotor al ridicării oamenilor prin binefăcătoarea lumină a învăţăturii”.
Născut la Rădăuţi, în ziua de 20 ianuarie 1719, Iacov a intrat ucenic la Mănăstirea Putna în anul 1731, parcurgând rapid - graţie însuşirilor sale spirituale - toate treptele ierarhiei monahale: în 1736 este ieromonah, în 1744 egumen al Putnei, iar în 1745, la numai 26 de ani, episcop de Rădăuţi, continuând aici importanta activitate tipografică a predecesorului său Varlaam, pe care o va dezvolta considerabil, mai târziu, la Iaşi.
Ajuns mitropolit al Moldovei şi cunoscând îndeaproape tendinţele domnilor fanarioţi de a-şi impune oamenii în fruntea Bisericii Ortodoxe Române şi de a-şi însuşi averile mănăstirilor noastre, „închinându-le” Patriarhiei din Constantinopol sau Athosului, Iacov Putneanul convoacă la l ianuarie 1752, la Iaşi, un sobor al episcopilor şi egumenilor mănăstirilor neînchinate, hotărând respectarea cu sfinţenie a vechilor pravile pământene, care prevăd alegerea vlădicilor în Moldova numai din rândurile clerului autohton.
„Cuvine-se dar, glăsuieşte această hotărâre, nu numai a păzi ori cine obiceiul tarei şi al patriei sale, ca să stee nemutat şi necălcat, ci încă şi apărătoriu cu toată tăria sa să fie asupra protivnicilor, ce să ispitesc a călca obiceiul cel bun şi de folosul ţarei (...), care obiceiu din descălecătura ţărei şi până acum, aşa s-au urmat şi s-au păzit şi niciodată altul străin nu s-au întâmplat să fi fost primit la păstoria vreunui scaun, fără numai la veleat 1739...”. De aceea, se conchide mai departe, „atât soborul bisericesc cît şi cel politicesc, de la mare până la mic” trebuie „să stea cu toţii ajutoriu dreptăţii şi obiceiului ţării şi sfânta pravilă a se călca nici de cum să nu îngăduiască...”.
Semnificativ este faptul că, pe acest document, imediat după semnăturile mitropolitului Iacov şi ale episcopilor de Roman, de Rădăuţi şi de Huşi, urmează iscălitura lui Calistru, egumenul Putnei, apoi semnăturile celorlalţi egumeni şi ieromonahi. Simptomul anunţă renaşterea spirituală a mănăstirii sub arhipăstoria mitropolitului Iacov, o nouă epocă de strălucire care va readuce slăvită ctitorie monastică a lui Ştefan cel Mare în prim-planul istoriei culturale româneşti din secolul al XVIII-lea.
Cărturarul patriot, autor al unor importante lucrări cu mesaj iluminist, scrise şi tipărite în limba română, printre care amintim în mod deosebit un Bucvar, adică un abecedar, considerat „prima tipăritură de acest fel pe pământul ţării noastre”, face numeroase danii mănăstirii în care îşi avea metania, acordându-i totodată privilegii supreme. Astfel, în ianuarie 1756 emite o scrisoare, semnată de toţi arhiereii şi egumenii Moldovei, „pentru sfânta Mănăstire Putna, precum să fie însăşi stăpânitoare la locurile ei şi să fie slobodă şi în volnicia sa, iară să nu fie metoh (subordonată) nici mitropoliei, nici nimănui”. întărită cu „straşnic blăstăm” împotriva oricărui atentator la neatârnarea Putnei, această scrisoare este urmată, în acelaşi an, de recunoaşterea vechilor privilegii ale mănăstirii şi de acordarea altora noi din partea lui Constantin Racoviţă, iar în 1757 de un nou înscris prin care mitropolitul Iacov blagosloveşte „pe prea cuviosul archimandrit chir Vartolomeiu Mazerenul, cum şi pe cuviosul igumen chir Calistrat, ca la dumnezeieştile slujbe să slujească cu nebederniţă, cu cruce de piept şi cu cârja archimandrească (...). Şi încă cuviosul archimandrit să aibă voie a sluji şi cu archimandrească mitră ce se află la numita mănăstire”. Toate aceste prerogative - pe care egumenii şi arhimandriţii de la Putna le avuseseră „din ceput” - constituie însemnele distinctive ale rangului episcopal, sub acest aspect mănăstirea devenind din nou „cea mai întâi, cap tuturor mănăstirilor pământului Moldovei, singură de sine stăpânitoare, nicăirea supusă...”.
La data urcării lui Iacov Putneanul în scaunul mitropolitan al Moldovei, Mănăstirea Putna căzuse aproape în paragină. Starea sa de atunci rezultă dintr-o însemnare a lui Vartolomei Măzăreanu asupra lucrărilor întreprinse aici de vrednicul ierarh în anii arhipăstoriei sale (1750 - 1760): „...Deci şi acum în zilele noastre, preosfinţitul părintele nostru chir Iacov, mitropolitul Moldovei, văzând această sfântă mănăstire de tot fiind învechită şi toate zidurile din prejurul ei răsipite şi de tot părăsite, şi fiind preosfinţia sa fiu închinat acestei sfinte mănăstiri, umilindu-se s-a umplut de râvnă şi dorinţă sufletească şi s-au apucat cu toată osârdia şi silinţa sa de înnoirea acestei sfinte şi dumnezeieşti mănăstiri (...) s-au apucat de zidul ogrăzii, cel din prejurul mănăstirii (...) şi l-au tencuit şi l-au văruit frumos. Iară clopotniţa fiind crăpată şi plecată foarte şi întru mare primejdie de cădere, au săpat groapă mare până în temelie, întru care puind mulţime de piatră, au zidit picior foarte ţeapăn şi o au îndreptat. Aşijdere trapezarea şi cu pivniţele fiind de tot răsipite şi de tot părăsite de mulţi ani, s-au apucat de însele şi au curăţit pivniţele şi le-au făcut toate de iznov noao. Biserica cea de sus, Hramul sfinţilor apostoli Petru şi Pavel, împreună cu chiliile şi cu cerdacul lor şi trapezarea cu toate vasele ce sunt într-însa, de aramă şi de cositoriu, şi pităria şi cuhnea şi beciurile. Aceste toate preosfinţia sa din temelie de iznov nou le-au prefăcut, fără de alte moşii şi vii şi odoară ce au dat preosfinţia sa acestii sfinte mănăstiri, şi nici la unul dintru aceste lucruri bune ce-au făcut preosfinţia sa întru această sfântă mănăstire, pentru multă smerenia sa n-au priimit să i să scrie numele său, ca să se ştie după vremi de cine sunt înnoite şi făcute”.
Din alte surse ştim că „biserica cea de sus”, adică paraclisul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, de pe latura de vest a zidului de incintă, ca şi chiliile pentru călugări şi egumen au fost construite de Iacov Putneanul din lemn.
Apărător fervent al demnităţii patriei, al poporului ofensat şi estorcat prin constrângerile unui regim fiscal excesiv, neînfricatul ierarh trebuia să ajungă, fatalmente, în conflict cu domnii fanarioţi. Luând act de frământările şi protestele ţărănimii împotriva „urâtei dajdii a văcăritului, o rea pricinuitoare de mare stingere şi stricăciune tuturor de obşte”, mitropolitul izbuteşte a-l îndupleca pe Constantin Racoviţă să desfiinţeze odiosul bir, convocând imediat un sobor de vlădici şi de preoţi care, la l martie 1757, condamnă şi afuriseşte pe oricine ar încerca să-1 mai reintroducă. Şi pentru că următorii domni, Scarlat Ghica (1757 - 1758) şi, mai cu seamă, Ioan Teodor Callimachi (1758 - 1761) i-au pretins insistent să ridice blestemul, Iacov Putneanul s-a văzut silit, în 1760, să-şi ceară paretisirea, luându-şi, cum singur spunea, „ziua bună de la domn şi de la toţi boierii pământului, zicându-le: iată că m-am lepădat şi de mitropolie şi de cinste şi de toate ale acestei lumi, numai focul jurământului să nu-l iau în cap şi în suflet...”.
Se retrage în acelaşi an la Putna, continuându-şi aici marea operă de înnoire şi înălţare spirituală a vechiului aşezământ, până la sfârşitul vieţii sale (1778). Consolidează zidurile bisericii, reconstruieşte în stil baroc tamburul turlei de pe naos, repară acoperişul, înlocuieşte pardoseala, reface clopotul cel mare, zis Buga, deoarece se dogise, şi face un iconostas nou, cel care poate fi văzut şi astăzi. Potrivit unui Catastih întocmit de el, la 20 ianuarie 1764, numai până la această dată „cheltuiala toată cită au făcut cu toate înnoirile şi daniile în numita mănăstire au cuprins 10.351 de lei şi 11 bani, deosebit de alte lucruri ce au mai dat ...”. Suma reprezintă „dreapta lui agonisită, cu osteneală şi strădanie încă din copilărie”, dar la ea s-au mai adăugat, pe parcurs, diverse ajutoare de la Constantin Racoviţă, milosteniile credincioşilor, contribuţiile episcopilor de Roman şi de Rădăuţi, ale starostelui de Cernăuţi şi ale unor ieromonahi etc. Se ştie, de asemenea, că pentru a-i restitui monumentului strălucirea de odinioară, Iacov Putneanul a recurs, la un moment dat, şi la comorile aflate în mormântul lui Ştefan cel Mare, care a fost deschis, în urma unei delaţiuni, la 19 februarie 1758, de către Dumitru Lascarache, ispravnicul Sucevei, dar cu avizul şi ordinul expres ale lui Scarlat Ghica-vodă. Astfel, pe lângă semnificaţia renaşterii din sine însăşi a ctitoriei, amănuntul acesta ne oferă şi dovada peremptorie că, în pofida tuturor vicisitudinilor istoriei, mormintele voievodale de la Putna nu au fost prădate nici de cazacii lui Timus Hmelniţki, la 1653, cum se afirmă frecvent, şi nici de alţi profanatori anteriori sau ulteriori acestora, pentru că, altminteri, ar fi greu de crezut că vreunii din ei au procedat la desfacerea lor, cu gânduri necurate, şi au lăsat neatinse totuşi podoabe de aur şi argint, pietre preţioase şi foarte numeroase mărgăritare.
Concomitent cu aceste lucrări, Iacov Putneanul ar fi iniţiat, organizat şi condus aici, în colaborare cu arhimandritul Vartolomei Măzăreanu, cărturar de seamă, scriitor şi traducător fecund din limbile slavonă şi rusă, mai multe forme de învăţământ, printre care „o şcoală superioară de teologie pentru pregătirea clerului din Moldova şi o Academie duhovnicească după modelul Academiei duhovniceşti a mitropolitului Petru Movilă de la Kiev, al cărei mod de organizare şi funcţionare, atât Măzăreanu, cât şi confratele său Calistru, ieromonahul Putnei, îl cunoscuseră în 1757, cu prilejul unei călătorii la Pecerskaia Lavra din capitala Ucrainei. Data înfiinţării acestor şcoli fluctuează de la exeget la exeget. Unii susţin că în 1774, arhimandritul Vartolomei Măzăreanu ar fi scris unui ucenic, în calitatea sa de „îndireptătoriu scoalelor domneşti, episcopeşti şi monastireşti ale Moldaviei”, informîndu-l că vlădica Iacov „a deschis în chiliile de la obstejitia Putnei o Academie Duhovnicească, aidoma după chipul aceleia de la Chievul ucrainiţilor den sfânta Lavră Pecersca”, ceea ce ar însemna ca, în 1774, Academia exista, funcţionând paralel cu vechea scoală de la Putna, care pregătea ucenici din rândul cărora noua instituţie de învăţământ îşi recruta, probabil, elevii.
Într-un cuvânt, Mănăstirea Putna trăia din plin acum o intensă viaţă spirituala, ale cărei direcţii fundamentale vizau promovarea unor idei moral-politice şi sociale noi, iluministe, transpunerea în limba română a imensului tezaur literar-religios, care circulase mai înainte în limba slavonă, şi constituirea unei literaturi istorice, morale şi religioase autohtone, originale. Mentorul acestor direcţii majore în activitatea culturală de la Putna a fost proin-mitropolitul Iacov, iar cel mai fecund şi mai talentat reprezentant al lor a rămas Vartolomei Măzăreanu, autorul unui număr de „peste 40 de scrieri: alcătuiri personale, tălmăciri, simple manuscrise, care vădesc răbdarea şi hărnicia sa”, toate scrise într-o limbă românească „fluentă şi plăcută”.
Foarte curând însă o nouă urgie se abate asupra întregii ţări, lovind puternic şi mănăstirile din nordul Moldovei. La 7 mai 1775, cu acordul Porţii otomane, Imperiul habsburgic răpeşte Moldovei Bucovina, iar în 1783, sub împăratul Iosif al II-lea, sunt expropriate şi desfiinţate toate schiturile şi mănăstirile din această parte a ţării, cu excepţia Putnei, Suceviţei şi Dragomirnei.
Noua situaţie, deosebit de precară, a vechilor aşezăminte monahale bucovinene se răsfrânge expresiv într-o scrisoare deschisă pe care stareţul Sila de la sihăstria Putnei o adresează tuturor credincioşilor ortodocşi din Bucovina, arătând că „smeriţii bătrâni” de la această sihăstrie, „fiind acum de aceşti nemţi împrejuraţi şi de toate părţile închişi şi strâmtoriţi şi supăraţi şi năcăjiţi şi foarte jăcuiţi la vămi”, au ajuns într-o situaţie jalnică, fără nici un venit, înglodaţi în datorii, lipsiţi până şi de hrana zilnică..., în asemenea împrejurări, biserica de lemn atribuită lui Dragoş devine biserică parohială „pentru poporenii acestui sat (...), însă tot supt păstoria şi purtarea de grijă a Mănăstirii Putnii”, unde, în 1785, sunt transferaţi şi călugării de la sihăstria Putnei, care, abandonată fiind, va cădea treptat în paragină. Egumenului de la Putna i se confirmă totuşi, la 12 martie 1788, dreptul de a purta în continuare bederniţă, cruce pectorală, mitră şi cârjă episcopală, deşi atribuţiile religioase, juridice, culturale, sociale şi economice ale mănăstirii sunt considerabil reduse de către noua stăpînire. Continuă, de asemenea, să funcţioneze şcolile acestei mănăstiri. Dintr-o diată pe care şi-o face Vartolomei Măzăreanu, la l ianuarie 1779, aflăm că, pe lângă altele, el a construit în preajma „vechii mănăstiri”, adică în preajma bisericii de lemn de la Putna, „o şcoală mare şl o şcoală mică, tot sub un acoperământ”. Relatarea nu trebuie înţeleasă în sensul că acum se înfiinţează cele două şcoli, ci în sensul că pentru aceste şcoli care au funcţionat şi mai înainte, probabil, în incinta mănăstirii, el construieşte, mai apoi, un local nou şi special, în afara ei. Că şcoala, sau şcolile, de la Putna funcţionau mai de mult, o dovedeşte şi Testimoniul (= certificatul), eliberat la l aprilie 1778 de Măzăreanu însuşi absolventului Ioan Bălăşescul, în vârstă de 12 ani, care învăţase aici de pe când avea 5 ani şi căruia i se făcea aprecierea că „este el în vârstă mică, dara în pricepere bun”, fiind recomandat, ca urmare, „pentru cinul ierodiaconiei, ca după aceea să fie şi al doilea dascăl în şcoala de aice”. Din conţinutul Testimoniului citat rezultă că la această scoală se învăţau - „si de rost şi cu înţelegere” - următoarele materii: „ceaslovul, psaltirea, octoicul, catehisul moldoveneşte şî ruseşte, alcătuirea scrisorilor moldoveneşte, psaltichia după melodia grecească, gramatica, geografia cea tălmăcită de episcopul Amfilochie după Buffier, retorica, piatra evangheliei asupra despărţirii bisericii răsăritului de a apusului, epistolia arhiepiscopului Eughenie, istoria bisericii după Evsebie şi alţi istorici de la începutul creştinătăţii, până la veacul al IX-lea şi până la soborul din Florenţa şi scurtata teologie platonească”. Certificatul lui Ioan Bălăşescul, viitor episcop al Bucovinei sub numele de Isaie, înmormântat la Mănăstirea Putna în 1834, este semnat de Dositei, episcopul Rădăuţilor, Vartolomei Măzăreanu, ,,mădular academiceşteii teologii Kievului şi îndreptătoriu (= inspector) şcoalelor domneşti, episcopeşti şi mănăstireşti ale Moldovei” şi de Ilarion, „ieromonah, mădular al filosofilor Patmosului şi învăţătoriu psaltichiei şcoalelor Moldovei”.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a celui de al XlX-lea, mănăstirea îşi păstrează, în linii mari, înfăţişarea dobândită pe vremea lui Iacov Putneanul, dar numărul călugărilor scade vertiginos, fiind limitat de autorităţile habsburgice la maximum douăzeci şi cinci. Prefaceri substanţiale, cum vom vedea mai departe, se produc; între ani 1852 - 1856, când se procedează la înlocuirea tuturor construcţiilor de lemn ale mănăstirii cu altele noi, de zid, lărgindu-se, totodată, şi incinta.
La capătul acestei campanii reconstructive, prevalându-se de un demers mai vechi al egumenului Artimon Bortnic pe lângă „înalt prea cinstitul consistoriu episcopal din Cernăuţi”, autorităţile austriece din Bucovina constituie o comisie, prezidată de Anton Schonbach, „conceptist imperial guvernamental”, care procedează, între 11 - 17 noiembrie 1856, la deschiderea şi cercetarea mormintelor voievodale din biserica Mănăstirii Putna. Operaţia s-a efectuat in prezenţa călugărilor mănăstirii şi a multor români bucovineni veniţi aici anume pentru aceasta. Printre ei se afla şi Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului, paroh pe atunci la Putna, patriot ardent şi admirator profund al gloriei străbune, care, scriind despre emoţia trăită la vederea rămăşiţelor pământeşti ale lui Ştefan cel Mare, considera neîndestulătoare propria-i simţire, pentru a trăi în toată adâncimea ei această emoţie şi chema, de aceea, „naţiunea întreagă să simţească (...) acest moment sacru şi maiestos”. Mai apoi, el exclama răscolit: „Moldovă, Moldovă, veche şi nouă, iată eroul tău, iată părintele tău, iată creatorul cununii tale!”, încordarea şi tăcerea deveniseră atât de profunde, scrie Iraclie Porumbescu, încât se auzeau cum bat inimile în piepturile celor de faţă şi „nu se văzu ochi fără lacrimi şi chiar pe cei de alt neam, carii se aflară de faţă la acest minut grandios şi istoric, îi văzui cu adevărat urniţi şi cutremuraţi în cea mai adâncă adâncime a inimii lor!”.
După inventarierea şi descrierea exactă a tuturor obiectelor preţioase găsite în morminte, din care unele figurează acum în muzeul mănăstirii, criptele sunt închise la loc, aşa cum au fost. Documentele redactate minuţios cu acest prilej sunt publicate ulterior în limba germană mai întâi parţial de către F. A. Wickenhauser, apoi integral de către cunoscutul arhitect austriac K. A. Romstorfer, restauratorul bisericii Mănăstirii Putna Ia începutul veacului nostru. Din conţinutul lor rezulta, odată mai mult - şi în pofida tuturor opiniilor contrare - că mormintele voievodale de la Putna nu au fost prădate niciodată, în accepţia proprie a noţiunii. Pentru a spulbera numeroasele fabulaţii care circulă în sensul acesta, mai ales pe cale orală, este suficient să trecem în revistă cele mai preţioase obiecte găsite în ele, conform protocolului încheiat la 2 decembrie 1856, de către amintita comisie austriacă, toate la un loc pledând, prin însăşi valoarea lor, teza nonviolării, până la data respectivă, a mormintelor din care au fost scoase, cu excepţia celui aparţinând marelui ctitor, care mai fusese cercetat o dată, pe vremea lui Scarlat Ghica-vodă (1758), - dar tot oficial şi tot fără intenţii prădalnice. Iată, pe scurt, lista acestor obiecte, în ordinea descoperirii lor la 1856.
În mormântul domniţei Maria Cneajna, fiica lui Ştefan cel Mare, s-au găsit: rămăşiţe de vesminte lucrate în fir de aur şi argint, cu franjuri şi galoane de aur, cu podoabe de perle şi nasturi de argint în formă de zurgălăi, precum şi două inele de aur, „din care unul cu o turcoază, iar al doilea cu o piatră de rubin prinsă în metal”.
În mormântul doamnei Măria, soţia lui Petru Rareş: resturi de ţesături, lucrate în fir de aur, 46 de nasturi metalici auriţi şi trei inele de aur, din care unul, „cu lucrătură cizelată, poartă o turcoază şi o piatră de granat; al doilea, cu o lucrătură asemănătoare, are de asemenea o turcoază şi, în sfârşit, al treilea are o gravură ştearsă şi o lucrătură de mozaic albastru, reprezentând pe Maica Domnului cu pruncul Iisus”.
În mormântul lui Bogdan al III-lea, fiul lui Ştefan cel Mare: rămăşiţe de vesminte lucrate în fir de aur şi argint, provenind dintr-o mantie foarte somptuoasă; rămăşiţele unei coroane, lucrată în catifea, căptuşită cu mătase vişinie şi decorată cu 52 de piese ornamentale triunghiulare de aur, cu 24 de piese ornamentale septagonale, de asemenea de aur, toate fiind încrustate, la rândul lor, cu câte o piatră roşie; două încheietori de aur masiv, pentru mantie, modelate în formă de struguri; trei inele de aur, dintre care unul „alcătuind un cerc solid, lat, pe faţa căruia se văd două încrustaturi la margine şi un desen gravat în formă de plasă; al doilea inel, gros, lucrat în aur, este prevăzut sus cu un topaz, iar lateral cu un rubin mai mic neşlefuit şi un smaragd.

Interior Manastirea PutnaManastirea Putna
Publicat de :Colotin Sebastian:Monastery Putna

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu